Am cuprins cu ambele palme cana cu ceai
fierbinte.E atat de multa liniste incat incerc sa aud cum cad fulgii. E prima
ninsoare nocturna. Desfid frigul si-mi atintesc privirea spre poleiala
copacilor. Nu se aude nici macar un fosnet de crengi. Calm...
Mintea mea zboara pe undeva prin taina
noptilor de iarna. Din cer cad cioburi de stele iar orizontul e asa de
linistit...decembrie pare a fi anotimpul perfect pentru meditatie, pentru
invierea vremurilor trecute si libertatea catre visare. E cel mai important sa
te poti trezi in dimineata de Craciun in mijlocul unei incaperi intunecate, in
care se furiseaza treptat o lumanare, un cantec, o pagina de carte, un om drag,
o imbratisare, o stangere de mana, un ambalaj rosu de cadou, o poveste, un vis.
Ce poate fi mai frumos decat mirosul de gutui si de mere coapte ,decat
glasul bunicii care inca mai spune povesti in timp ce cu mainile dibace toarce
lana ?! Sentimentele ma invaluie si ma fac sa ma pierd in necunoscut, sa
recompun cu melancolie clipe de vis, de bucurie suprema cand intram in casa
inghetata ,cu obrajii rosii si ma cuibaream langa soba veche din casa
parinteasca, cand cu mainile amortite abia reuseam sa-mi desfac ghetele si
tanjeam dupa orezul cu lapte si scotisoara. Si acum imi amintesc emotia din
ajunul Craciunului cand nu puteam sa adorm cu gandul la cadourile de sub brad ,
cand cutreieram tot satul cu colindul si ajungeam acasa cu sacosa plina de
covrigi si gogosi. Zarva si fericirea de pe chipurile noastre sunt inca greu de
descris. Imi dau seama ca de fapt cele mai marunte lucruri iti marcheaza
existenta si devin nepretuite in timp ,cand realizezi ca nu a stat in loc
pentru tine asa cum credeai odata si ca totul este efemer.Zambetul sincer, clipa
traita, emotia ,bucuria, frumusetea anilor trecuti ma fac sa gasesc atmosfera
unei nopti de iarna atat de plina de farmec...
Si uite asa iti amintesti intr-o zi ca
esti copil, transformi frunzele moarte in fluturi , zaharul in cristale de
zapada si te intinzi pe intreg cerul, asteptand sa ti se inroseasca nasul ca
altadata. Stai si tremuri cu tot sufletul, alergi spre asfintit cu o sanie
trasa de Soare, ca sa il tii de mana si sa asculti vijelia din soaptele sale.
Stiloul nu mai zgarie hartia, ci o transforma acum in beteala de brad iar
visele le amesteca in pagini din carti de colorat. Sclipirile ce se arunca de
pe podul format intre privirea ta si a lui isi frang aripile si ard orice
bucata de rau si de tristete.
Si ma intorc in pribegia amintirilor, la
cana mea cu ceai racit si nins si el....Si imi scot limba afara,nevazuta de
nimeni, si las fulgii sa mi se topeasca ghidus...e iarna ! Si in minte-mi
canta copilaria...
